Monstrul din Loch Ness

Monstrul din Loch Ness este un animal care, din punct de vedere taxonomic, nu face parte din nicio familie sau specie, dar despre care se spune că trăiește în lacul Loch Ness din Scoția. Monstrul din Loch Ness este unul din cele mai cunoscute animale studiate de criptozoologie. Evidențele despre existența acestui animal sunt alcătuite din puține, dar mult disputate, fotografii și înregistrări cu sonarul: nu au fost descoperite schelete, urme, exemplare vii sau țesuturi. Localnicii l-au botezat Nessie, un nume folosit azi în toată lumea, încă din anii 1950.
Legenda moderna s-a nascut abia pe 2 mai 1933 cand a fost publicata stirea ca acest monstru a fost vazut.Un cuplu a sustinut ideea ca monstrul era pe mal, traversand drumul de pe tarm.
Ziarele britanice au trimis reporteri in Scotia pentru a veda monstrul.S-au gasit urmele unui imens animal patruped.Au fost luate mulaje cu urmele gasite in pamant si trimise la Muzeul Britanic de Istorie a Naturii, care a anuntat ca urmele erau ale unui hipopotam.
In 1934, o faimoasa fotografie, prezenta o creatura asemanatoare cu un dinozaur, al carei gat lung iesea din apele involburate. Aceasta fotografie i-a facut pe unii sa speculeze ca Nessie ( monstru ) era singurul supravietuitor al unei specii disparute de mult, plesiozaurul. Plesiozaurul acvatic, se presupune ca a disparut impreuna cu restul dinozaurilor, cu 65 de milioane de ani in urma. Totusi, Loch Ness, a fost ingetat in timpul erei glaciare, astfel incat aceasta creatura ar fi trebuit sa strabata calea dintre mare si raul Ness in ultimii 10000 de ani. Plesiozaurul, despre care se crede ca a avut sangele rece, nu ar fi putut sa supravietuiasca multa vreme in apele inghetate din Loch Ness.
In anii ‘60 mai multe universitati britanice au organizat expeditii la Loch Ness, utilizand un sonar pentru a cerceta adancurile. Nu a fost descoperit nimic concludent dar un semn de intrebare ramane fiindca la fiecare expeditie, operatorii sonarului au detectat imense obiecte subacvatice care se miscau, fenomen pe care nu l-au putut explica.
In 1975, Academia de Stiinte Aplicate din Boston a combinat sonarul cu fotografia subacvatica. Dupa ce au facut fotografia, au marit-o zarind posibila inotatoare imensa, creatura asemanatoare unui plesiozaur.
S-au mai facut expeditii si in anii ‘80, ‘90 dar rezultatele au fost neconcludente.
Cercetari se fac in continuare, entuziasmul turistilor si al investigatorilor profesionisti sau amatori neputand fi stavilit.== Legende == Descrierea monstrului din Loch Ness amintește de o reptilă acvatică ce conviețuia pe vremuri cu dinozaurii, plesiozaurul, ceea ce reprezintă o interesantă temă de discuție pentru specialiștii de criptozoologie. Legendele despre un monstru sau un animal care trăiește în lac sunt cunoscute de aprox. 1500 ani. În 565, Sfântul Columban, un călugăr irlandez, a plecat spre Munții Scoției pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu printre păgânii ce locuiau acolo. Când a sosit pe malul lacului Loch Ness, a zărit un grup de localnici care tocmai așezau în mormânt trupul unui bărbat. Călugărul a întrebat în ce împrejurări a murit bărbatul, iar oamenii au răspuns, îndurerați, că nefericitul fusese ucis de monstrul care locuia în lac. Așa stând lucrurile, lui Columban i-a venit ideea strălucită cum să convertească întregul sat fără predici. Le-a cerut oamenilor să îl conducă până la lac. În scurt timp, din apele învolburate și-a făcut apariția bestia înfricoșătoare. Columban și-a ridicat mâinile, strigând: "Piei din ochii mei, creatură a iadului!". În aceeași clipă, monstrul s-a scufundat din nou în adâncuri. Din acea zi, în Scoția a înflorit credința în Dumnezeu și, totodată, în monstru. 

Observări

În 1827, Sir Walter Scott scria în jurnalul său despre o partidă de vânătoare a cărei țintă era "o uriașă vacă de mare". În 1880, scafandrul Duncan McDonalds declara că un monstru uriaș ar fi înotat în direcția sa. Însă Nessie își datorează faima soților Spicer, care, în iulie 1933, au zărit în apele lacului o creatură de aproape 9 metri lungime, asemănătoare cu un dinozaur. Deși oamenii de știință au ridiculizat această poveste, presa mondială a scris nenumărate articole despre descoperirea senzațională. Cu toate acestea, o fotografie credibilă a monstrului nu există nici până în ziua de astăzi.

Obiective turistice

Mergând de-a lungul coastei vestice a Scoției, pe drumul paralel Canalului Caledoniei, la un ocol de vreo 10 kilometri, călătorul se va regăsi pe malul lacului care își datorează renumele celui mai faimos monstru din lume. Pentru Scoția, peisajul din jurul lacului este destul de monoton, de aceea legenda vie despre existența celebrei bestii este o adevărată mană cerească pentru responsabilii cu turismul din regiune. Vizitând Loch Ness, nu poți scăpa de influența monstrului. În orășelul Drumnadrochit se găsește Centrul Oficial de Expoziții dedicat Monstrului din Loch Ness, unde organizatorii încearcă din răsputeri să convingă turiștii că Nessie există, recurgând la prezentări de filme și la diverse exponate. De credința în existența monstrului depinde bunăstarea întregii regiuni.
Din păcate, din Castelul Urquhart, cel mai mare castel din Scoția, situat pe malul vestic al lacului, nu au mai rămas decât ruinele. Poate că, dacă situația ar fi arătat altfel, castelul i-ar fi atras și pe turiștii care nu cred în existența monstrului din Loch Ness. Orășelul Beauly se poate mândri cu o tradiție demnă de respect. Numele i de trage de la vorbele rostite cândva în franceză de Maria Stuart: "Quel beau lieu!" ("Ce loc frumos!").


 

Cum arată echinocţiul de primăvară văzut din spaţiu?

Anul acesta, echinocţiul de primpvară a avut loc la data de 20 martie; în vechile culturi ale omenirii, acest eveniment astronomic marca prima zi a primăverii. În acest moment al anului, lungimea nopţii este egală cu cea a zilei, iar cantitatea de energie solară care „cade” asupra Emisferei Nordice a planetei noastre este egală cu cea primită de Emisfera Sudică. Iată cum se vede din spaţiu acest eveniment astronomic anual.

Imaginea a fost publicată de National Oceanographic and Atmospheric Administration (NOAA) din SUA, fiind realizată de satelitul GOES-13.

În fotografie se pot vedea cele două emisfere ale Pământului luminate în mod egal. Deşi satelitul GOES are senzori care monitorizează activitatea Soarelui,  totuşi Soarele din fotografie a fost adăugat artificial, pentru o claritate mai bună a imaginii).

Pe măsură ce primăvara trece şi se apropie vara, Emisfera Nordică va primi mai multă lumină şi căldură de la Soare, creând astfel anotimpurile cu care ne-am obişnuit (vară în Emisfera Nordică, iarnă în cea Sudică).

Echinocţiul poate avea loc la date diferite de la un an la altul, între 19 şi 21 martie, şi la ore diferite.

Aceste variaţii au mai multe cauze:

în primul rând, anul nu are exact 365 de zile; astronomic vorbind, Pământul are nevoie de 365 de zile şi un sfert pentru a-şi parcurge orbita în jurul Soarelui. (Din acest motiv, o dată la patru ani se socoteşte câte un an bisect, de 366 de zile, pentru a compensa acest efect.)

în al doilea rând, Terra se roteşte în jurul Soarelui pe o orbită care nu e perfect eliptică, iar acest lucru, împreună cu efectele atracţiei gravitaţionale exercitate de celelalte planete din Sistemul Solar, modifică uşor orientarea Pământului faţă de Soare  de la un an la altul.

Echinocţiile (care marchează sosirea primăverii şi a toamnei) şi solstiţiile (care marchează începutul verii şi al iernii) sunt momente în timp şi puncte în spaţiu care semnifică o tranziţie în călătoria anuală a planetei în jurul Soarelui. 

La latitudinile înalte din Emisfera Nordică, momentul când ziua este egală cu noaptea poate surveni cu câteva zile înaintea echinocţiului de primăvară, în vreme ce în emisfera sudică momentul se poate petrece la câteva zile după echinocţiul din martie, conform datelor publicate de Serviciul Naţional de Meteorologie (National Weather Service) din SUA.

Dansul dintre o cometă şi aurora boreală: un nou timelapse spectaculos (VIDEO)

Un nou şi spectaculos timelapse surprinde cometa Pan STARRS într-un peisaj mirific, alături de aurora boreală, în Tromsø, Norvegia.

Imaginile au fost surprinse de fotograful Babak Tafreshi, cel care a decis să realizeze şi timelapse-ul pentru ca noi să putem revedea evenimentele într-un mod cât mai apropiat de realitate. 

Mai jos puteţi vedea cometa PanSTARRS, cu tot cu coada ei de praf şi gaz, deasupra lanţului muntos. La doar câteva minute după acest eveniment se observă cum aurora boreală îşi face treptat apariţia pe cerul îngheţat. 

Toate aceste cadre unice au fost realizate pe 20 martie 2013. 

Spectacol astronomic: o gaură neagră a fost surprinsă înghiţind o planetă (VIDEO)

Astronomii au observat, într-o galaxie îndepărtată, o gaură neagră care „s-a trezit” dintr-o perioadă de inactivitate prelungită şi a înghiţit uncorp ceresc gigantic din vecinătate. Un eveniment similar, spun specialiştii, s-ar putea petrece în curând şi în propria noastră galaxie.

Întâmplarea a avut loc în galaxia NGC 4845, aflată la 47 de milioane de ani-lumină distanţă de Pământ, fiind surprinsă cu ajutorul observatorului spaţial INTEGRAL al Agenţiei Spaţiale Europene (ESA).

”A fost o observaţie cu totul neaşteptată, fiind vorba de o galaxie care stătuse liniştită timp de cel puţin 20-30 de ani”, a spus Marek Nikolajuk de la Universitatea din Bialystok, Polonia, autorul principal al lucrării publicate în Astronomy & Astrophysics.

Astronomii studiau, cu ajutorul INTEGRAL, o altă galaxie, când au observat o emisie puternică de raze X venind dintr-un alt loc aflat în câmpul de observaţie al instrumentului. Studii ulterioare a confirmat că era vorba despre NGC 4845, o galaxie care nu mai fusese detectată anterior în radiaţii cu energie înaltă.

Emisia de radiaţii a atins maximul în ianuarie 2011 şi apoi a scăzut în intensitate pe tot  parcursul anului.

Analizând caracteristicile fenomenului, astronomii au putut constata că emisiile proveneau de la un nor de materie din jurul găurii negre centrale a galaxiei, care înghiţise un obiect spaţial cu masa de 14-30 ori mai mare decât a lui Jupiter. E posibil să fi fost vorba fie de o pitică brună (un obiect substelar, adică mai mic decât cele mai mici stele „adevărate”, capabile să susţină reacţiile de fuziune nucleară ce implică hidrogenul), fie de o gigantă gazoasă - o planetă uriaşă.

Gaura neagră din centrul galaxiei NGC 4845 ar avea, se estimează, o masă de aproximativ 300.000 mai mare decât a Soarelui.

O altă observaţie interesantă a fost aceea că gaura neagră părea „să se joace cu mâncarea”: modul în care emisiile de radiaţii s-au intensificat şi apoi s-au atenuat arată că a existat un răgaz de 2-3 luni între momentul când obiectul înghiţit a fost dezintegrat şi momentul când s-a produs creşterea temperaturii resturilor rămase în apropierea găurii negre.

„Este pentru prima dată când vedem dezintegrarea unui obiect substelar de către o gaură neagră”, a afirmat un alt autor al studiului, Roland Walter de la Observatorul din Geneva, Elveţia.

”Credem că doar straturile externe - care constituiau cca. 10% din masa obiectului - au fost înghiţite de gaura neagră şi că nucleul mai dens continuă să orbiteze înjurul ei.”

Evenimentul din galaxia NGC 4845 ar putea fi urmat de unul similar care, cred astronomii, este de aşteptat să aibă loc în curând (poate chiar anul acesta) şi care va implica gaura neagră din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee.

În zonă nu se găsesc pitice brune şi nici planete, ci doar un nor compact de gaz, cu o masă de doar câteva ori mai mare decât a Terrei şi care a fost observat scurgându-se în spirală spre gaura neagră, care îl va înghiţi în curând.

Marte va fi locuibila peste 1000 de ani

Potrivit unui articol aparut in National Geographic Deutschland, pentru ca Marte sa devina locuibila ar trebui insa sa fie provocat un efect de sera de genul celui care incalzeste atmosfera terestra.
Caldura ar topi anhidrida carbonica aflata la cei doi poli si in solul planetei. Declansarea acestui fenomen ar putea fi generata de o cadere de meteroriti, prin amplasarea unor oglinzi gigantice pe orbita in jurul lui Marte, sau deschizand o serie de fabrici pentru productia de gaze. Odata atins un nivel de CO2 suficient pentru a duce temperatura peste 0, ar incepe sa ploua, apa ar curge pe suprafata planetei, iar in circa o mie de ani Marte ar putea fi acoperita de vegetatie.
Energia necesara constructiei oraselor ar putea fi furnizata de centrale atomice, instalatii eoliene sau reactoare nucleare. Astfel, o parte din populatia de pe Terra ar putea fi transferata pe Planeta Rosie, unde insa, chiar si dupa o mie de ani de efect de sera, pentru a se deplasa in aer liber, locuitorii tot vor trebui sa se foloseasca de "auto-respiratoare" intrucat nivelul de oxigen din aer ar creste foarte lent.

Sunt convinsi de acest lucru cercetatorii de la NASA.

Marte, prima „staţie” în drumul spre viitor

Cerul a constituit o provocare pentru oameni încă din etapele timpurii ale civilizaţiei noastre. Dorinţa de a atinge bolta lumii este reflectată de nenumărate mituri din toate culturile lumii, de la zborul lui Icar la Turnul Babel, iar capacitatea de a călători pe calea aerului era considerat un atribut divin în mai toate religiile lumii.

Cu timpul, puterea zborului a fost eliberată de caracteristicile fantastice şi a fost adusă în plan uman de minţi geniale, precum Roger Bacon sau Leonardo da Vinci, care au elaborat primele planuri ale unor instrumente care să permită omului să zboare. Odată cu balonul fraţilor Montgolfier, lansat cu succes în 1783, omenirea a intrat cu adevărat în era zborului. Aceasta a culminat cu reuşitele spaţiale ale secolului al XX-lea, când omul a ajuns pentru prima dată în spaţiu şi pe satelitul natural al Terrei, Luna.

Următoarea ţintă a programelor spaţiale o constituie explorarea planetei Marte. Acest obiectiv nu este doar un capriciu, ci un prim pas spre colonizarea altor planete, misiune considerată esenţială pentru supravieţuirea civilizaţiei umane.

Celebrul fizician Stephen Hawking avertiza în 2010 că specia umană riscă să dispară dacă nu vom reuşi colonizarea altor planete. "Au fost cazuri în istoria omenirii, precum criza rachetelor cubaneze din 1963, când supravieţuirea noastră ca specie a fost extrem de incertă. Este foarte probabil ca frecvenţa acestor situaţii să crească în viitor. Dar eu sunt optimist. Dacă vom reuşi să evităm dezastrul în următoarele două secole, specia noastră ar trebui să fie în siguranţă, pe măsură ce ne răspândim în spaţiu. Singura noastră şansă de supravieţuire pe termen lung este extinderea în spaţiu", a afirmat omul de ştiinţă.

Printre potenţialele cauze care ar putea provoca eliminarea speciei umane se numără impactul cu un asteroid, o încălzire globală accelerată provocată de topirea permafrostului, o erupţie a unui supervulcan (precum cel de la Yellowstone), o pandemie sau un război nuclear. Cu excepţia ultimului, toate aceste evenimente s-au mai întâmplat în istoria acestei planete şi se vor mai petrece, singura incertitudine fiind momentul în care vor avea loc.

Aşadar, spre Marte!

Când va avea loc o misiune spre Marte?

O misiune umană spre Marte a fost propusă încă de la jumătatea secolului trecut, iar cu timpul ideea a încetat să mai fie doar o propunere fantezistă, principalele puteri spaţiale începând să elaboreze planuri şi să stabilească ţinte concrete pentru atingerea acestui obiectiv.

În 2010, preşedintele american Barack Obama şi-a expus viziunea asupra acestei probleme, anunţând că SUA intenţionează să trimită o misiune umană care să orbiteze planeta Marte şi să revină cu succes pe Terra în jurul anului 2030, urmată de o misiune în care oamenii vor păşi pe solul marţian. "Intenţionez să văd cu ochii mei un american pe Marte", a spus Obama, care avea 48 de ani la data discursului.

NASA analizează mai multe posibilităţi pentru a îndeplini acest obiectiv, printre care şi aceea de lansa o misiune cargo spre Marte în 2035, care să fie urmată de o misiune umană în 2037.

Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere psihologic?

Primul pas pentru selectarea unui astronaut care să reziste presiunilor mentale impuse de o călătorie spre Marte este testul psihologic. Pentru a fi recunoscut drept un candidat apt pentru o misiune spaţială de durată, astronautul trebuie să demonstreze că poate rezista la nenumăraţi factori de stres repetitivi, fără a ceda.

Agenţia Spaţială Japoneză foloseşte camere de izolare pentru a testa candidaţii pentru un post de astronaut. Unul din testele la care aceştia sunt supuşi implică celebra artă japoneză origami, în care o foaie de hârtie este pliată pentru a obţine diferite forme geometrice. Pentru că tradiţionala artă japoneză necesită răbdare şi atenţie, psihologii japonezi au conceput un test pentru cei ce doresc să devină astronauţi: aceştia trebuie să producă 1.000 de cocori din hârtia de origami.

După ce aceştia termină misiunea, cocorii sunt analizaţi cu atenţie. Sunt primii 10 cocori concepuţi cu mai multă grijă decât ultimii 10? Un semn îngrijorător, explică psihologul Natsushiko Inoue: "deteriorarea acurateţei arată că astronautul devine nerăbdător în condiţii de stres". Munca repetitivă constituie 90% din activitatea pe care o desfăşoară un astronaut de pe Staţia Spaţială Internaţională, iar incapacitatea de a menţine nivelul calităţii ridicat după o perioadă lungă reprezintă o imensă bilă neagră pentru cei ce doresc să devină astronauţi.

Călătoria spre Marte implică toţi factorii de stres tipici unei slujbe obişnuite, precum lipsa somnului, anxietatea, volumul prea mare de muncă, la care se adaugă un factor unic: imposibilitatea de a renunţa.

Pe lângă toate acestea, plictiseala provocată de lipsa unei schimbări de mediu poate constitui un important factor de risc pentru sănătatea mentală a astronauţilor ce pornesc în călătoria spre Marte. După ce vor pierde contactul vizual cu Terra, astronauţii nu vor mai putea vedea nimic, nici măcar o stea, din cauza luminii orbitoare a Soarelui.

Pentru a testa efectul unei astfel de călătorii, Agenţia Spaţială Europeană şi Institutul Rus pentru Probleme Biomedicale au elaborat experimentul Mars-500, în care o călătorie de 500 de zile până pe Marte şi înapoi este simulată, pentru ca efectele medicale şi psihologice ale unei astfel de aventuri să poată fi analizate.

Pentru călătoria spre Marte va fi nevoie de selectarea unor astronauţi curajoşi şi descurcăreţi, deoarece distanţa mare de Terra va introduce o întârziere de 20 de minute în comunicarea cu baza. Astfel, în cazul unei situaţii de urgenţă, personalul de pe naveta spaţială va trebui să găsească soluţii fără asistenţa celor de pe Pământ.

Durata lungă a călătoriei, 500 de zile, va implica şi alte probleme. Conform psihiatrului spaţial Nick Kanas, în a 6-a săptămână a unei misiuni spaţiale astronauţii încep să devină mai distanţi de colegii lor de misiune şi mai teritoriali. De obicei, furia faţă de ceilalţi colegi este «revărsată» asupra colegilor de la sol. În cazul în care contactul cu baza va fi mai dificil, psihologii avertizează că ar putea apărea conflicte între astronauţi. Într-un experiment similar Mars-500, efectuat în 1999, doi astronauţi ruşi s-au luat la bătaie.

Pentru a reduce posibilitatea apariţiei conflictelor, NASA a luat în calcul trimiterea unui cuplu în spaţiu. Agenţia spaţială americană a renunţat la idee, pentru că exista riscul ca un astronaut să se afle în situaţia de a avea de ales între a pune în pericol partenerul de viaţă şi a pune în pericol misiunea spaţială.

Chiar şi aşa, agenţiile spaţiale vor trebui să găsească o soluţie pentru nevoile fireşti de intimitate ce vor surveni de-a lungul a 500 de zile de singurătate spaţială.

Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere fiziologic?

O călătorie spaţială de durată ar putea avea consecinţe nebănuite nu doar asupra psihicului uman, ci şi asupra corpului astronauţilor ce întreprind această călătorie.

Este binecunoscut faptul că astronauţii pierd masă musculară şi osoasă în timpul misiunilor spaţiale, ca urmare a faptului că nu folosesc suficient muşchii şi oasele în absenţa forţei gravitaţionale. De obicei, masa musculară pierdută se reface în câteva săptămâni de la revenirea pe Terra, însă oasele au nevoie de mai mult timp de recuperare, variind de la 3 la 6 luni. Totuşi, unele studii sugerează că scheletul astronauţilor implicaţi în misiuni de lungă durată nu revine niciodată la forma iniţială.

Corpul uman economiseşte resursele, distribuindu-le doar între elementele care sunt folosite. De aceea sportivii sunt nevoiţi să întreprindă activitate fizică în fiecare zi, pentru a se asigura că muşchii şi oasele sunt la capacitate maximă. Studiile arată că persoanele paraplegice pierd între 33% şi 50% din masa osoasă a membrelor inferioare. Astronauţii care revin pe Pământ după misiuni spaţiale ce durează 6 luni înregistrează o pierdere a masei osoase de 15%-20%.

Oamenii de ştiinţă care studiază potenţialul unei misiuni spre Marte se tem că o călătorie spaţială care durează aproape doi ani ar putea avea un efect devastator asupra scheletului astronauţilor.Astfel, odată ajunşi pe Planeta Roşie, aceştia şi-ar putea rupe piciorul cu ocazia primului pas făcut într-un mediu cu gravitaţie (chiar dacă gravitaţia de pe Marte este la o treime din nivelul celei de pe Terra, mai exact 0.38g).

În acest moment, în ciuda programelor ce implică exerciţii fizice efectuate în spaţiu, nu există o soluţie pentru problema pierderii masei osoase. Specialiştii NASA estimează că astronauţii care vor porni în călătoria spre Marte vor fi selectaţi în urma unei testări genetice riguroase, care va permite identificarea celor mai potriviţi candidaţi pentru o astfel de încercare. Ritmul de reducere a densităţii osoase depinde în bună măsură de moştenirea genetică a fiecăruia, iar rasa conferă de asemenea un avantaj. Studiile arată că persoanele din rasa neagră prezintă o densitate osoasă mai mare decât caucazienii, iar aceştia, la rândul lor, au densitatea osoasă mai mare decât persoanele din rasele asiatice.

O călătorie lungă în condiţii de imponderabilitate ridică o altă problemă ce trebuie luată în calcul de proiectanţi: costumul astronauţilor. Pentru că în absenţa gravitaţiei coloana vertebrală nu mai este apăsată de greutatea corpului, astronauţii cresc în înălţime aproximativ cu aproximativ 3% după o săptămână petrecută în spaţiu. Dacă această creştere nu este prevăzută de proiectanţii costumului, acesta ar putea deveni prea mic pentru persoana ce îl foloseşte.

Un alt pericol, unul extrem de important, îl reprezintă radiaţia. Fără protecţia oferită de atmosfera Pământului, astronauţii din naveta spaţială care se va îndrepta spre Marte vor fi loviţi de raze Gamma şi de de neutroni lansaţi în direcţia lor de către soare. James A. Pawelczyk, membru al misiunii STS-90 de pe naveta spaţială Columbia, îşi aminteşte că "nu era niciodată întuneric; atunci când stăteam întins, încercând să adorm, radiaţiile îmi loveau celulele vizuale fotoreceptoare şi vedeam scântei strălucitoare. Spuneam «Wow, tocmai a trecut una colorată!".

Pe măsură ce naveta se va îndepărta de Pământ, radiaţiile din spaţiu vor deveni mult mai puternice, solicitând un scut serios pentru a proteja sănătatatea astronauţilor. Cosmonauţii ruşi de pe naveta spaţială Mir obişnuiau să doarmă cu capul lângă baterii mari de plumb, pentru a-şi proteja craniul de radiaţiile cosmice. Un alt scut bun este oferit de apă, graţie faptului că este bogată în hidrogen. De asemenea, deşeurile umane produse de astronauţi ar putea constitui un scut bun, deoarece sunt bogate în hidrocarburi.

Cu toate acestea, niciunul din scuturile anti-radiaţii conceput până acum nu este suficient de eficient pentru a proteja oamenii de efectul devastator pe care acestea îl au asupra celulelor.

Se speră că, în cele două decenii rămase până la data când NASA şi-a propus să lanseze o misiune umană spre Marte, inginerii vor reuşi să dezvolte fie un scut mai eficient, fie o metodă de propulsie superioară celor existente astăzi, care să permită reducerea timpului pe care astronauţii l-ar petrece în spaţiu.

Ce ne rezervă viitorul

Provocările care ne despart de Marte sunt mari, iar misiunile spaţiale nu mai stârnesc aceeaşi emulaţie pe care călătoria spre Lună a provocat-o în toată lumea.

De această misiune, însă, ar putea depinde supravieţuirea noastră ca specie. De aceea, membrii NASA susţin că zidul care separă cetăţenii de oamenii de ştiinţă ar trebui doborât şi că fiecare dintre noi ar trebui să se considere parte a acestui efort, pe care ar trebui să-l abordeze cu speranţă.

Tema speranţei a constituit temelia discursului ţinut de preşedintele american Barack Obama atunci când a anunţat anul trecut planul NASA pentru misiunea spre Marte: "La 50 de ani de la crearea NASA, ţelul nostru nu mai constă într-o destinaţie pe care dorim să o atingem. Ţelul pe care dorim să-l atingem acum este capacitatea omenirii de a munci şi învăţa, de a funcţiona şi de a trăi în siguranţă dincolo de Pământ, pentru perioade lungi de timp, folosind căi sustenabile şi, poate, inepuizabile".

Dacă acum călătoria spre Marte poate părea doar un vis îndrăzneţ, dar nerealizabil, aşa cum călătoria spre Lună imaginată de Jules Verne a fost considerată mult timp doar o temă a literaturii SF, pentru generaţiile de peste sute de ani aceasta ar putea constitui baza unor noi mituri similare Genezei...

Planetele pitice - lumile misterioase pe care abia le descoperim

 

Am învăţat cu toţii, la şcoală, că în Sistemul Solar - sistemul „nostru” solar, cum ne place să-i zicem - se rotesc în jurul stelei centrale, Soarele, 9 planete. Pluto era cea mai depărtată de Soare şi cea mai mică, dar, oricum, era şi ea o planetă acolo, o treceam şi pe ea la numărătoare şi ni se scădea nota dacă uitam să o pomenim când eram ascultaţi la lecţia despre planete. Apoi, în anul 2006, savanţii din Uniunea Astronomică Internaţională au hotărât, după îndelungi discuţii, altceva: că Pluto nu are tot ce-i trebuie pentru a fi o planetă cu drepturi depline, aşa că au scos-o din rândul planetelor Sistemului Solar. Bine, de scos e uşor, dar nu trebuia să fie şi ea „ceva”, să fie inclusă într-o categorie? Aşa a apărut o nouă clasă de corpuri cereşti: planetele pitice. Ce sunt ele, câte sunt, cum sunt - toate acestea constituie teme de discuţie şi cercetare pentru astronomi, care au astfel, de câţiva ani, un nou şi imens de vast teren de studiu.

A fi sau a nu fi (planetă)

Discuţia despre planete, planete pitice şi alte categorii de obiecte spaţiale este o consecinţă a înclinaţiei înnăscute a omului de a pune ordine în haos prin întocmirea de clasificări. (Cum altfel să ne descurcăm în ameţitoarea complexitate a Universului?)

Evident, avem aici, în primul rând, o problemă de definiţii: ce este şi ce nu este o planetă, sau cum trebuie să fie un corp ceresc pentru a fi socotit planetă.

La întrunirea Uniunii Astronomice Internaţionale (IAU) din 2006 s-au discutat aceste lucruri şi multe altele, luându-se hotărârea de a scoate, aşadar, Pluto din categoria planetelor şi de a o trece în categoria planetelor pitice; cu această ocazie au fost elaborate definiţii clare pentru cele două categorii şi a fost adoptat numele de planete pitice pentru noua clasă de corpuri cereşti. (Trebuie spus, totuşi, că nu toţi astronomii din lume sunt de acord cu definiţiile, cu trecerea lui Pluto dintr-o căprărie în alta şi cu denumirea de planetă pitică.)

Ce-i drept, denumirea asta creează întrucâtva confuzie, deoarece aceste obiecte spaţiale nu sunt considerate planete şi totuşi în denumirea lor apare cuvântul planetă, numai bine ca să ne zăpăcească. Iniţial, IAU avusese intenţia să stabilească o distincţie mai limpede, denumind planete clasice pe cele 8 rămase (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi planete pitice pe Pluto & comp. Până la urmă, treaba cu planetele clasice a căzut baltă şi n-a mai apărut în rezoluţia finală a întrunirii, aşa că, în momentul de faţă, avem de-a face cu planete şi planete pitice. Nu e o situaţie ideală, dar asta e. 

Să ne lămurim cu definiţiile: pe ce criterii este definit un obiect spaţial din sistemul nostru solar ca fiind planetă? Simplificând puţin (fiindcă altminteri astronomia e foarte complicată), o planetă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ca să-şi merite numele: 

• trebuie să orbiteze în jurul Soarelui
• trebuie să aibă o formă aproximativ rotundă, bineînţeles nu pentru că aşa-i mai frumos, ci pentru că această formă este un indicator al existenţei unei gravitaţii suficient de puternice pentru a modela astfel obiectul. 
• trebuie să prezinte dominanţă orbitală (o proprietate denumită mai plastic de către astronomi „a face curăţenie în vecinătatea orbitei”.) Ce înseamnă asta? Înseamnă că o planetă „adevărată” are capacitatea de a îndepărta din apropierea orbitei sale alte corpuri cereşti, fie prin coliziuni, fie capturându-le, fie printr-o influenţă gravitaţională. Spre deosebire de planete, planetele pitice nu au o masă suficient de mare pentru a face aşa ceva şi acesta este criteriul de diferenţiere între planete şi planete pitice, criteriul pe baza căruia a fost „izgonit” Pluto din clubul planetelor.

Ce este, atunci, o planetă pitică? Este un corp ceresc care:

• orbitează în jurul Soarelui
• este suficient de masiv pentru ca gravitaţia să îi confere o formă rotunjită 
• nu şi-a făcut curăţenie în preajma orbitei, adică nu prezintă dominanţă orbitală.

Toate aceste discuţii de la întrunirea din 2006, soldate cu schimbarea statutului lui Pluto, au devenit pasionante  - poate chiar necesare - din cauza descoperirii, în ultimii ani, a mai multor obiecte spaţiale trans-neptuniene (corpuri cereşti care orbitează în jurul Soarelui la distanţe mai mari decât distanţa dintre Neptun şi Soare) şi mai ales din cauza unui eveniment petrecut în 2005: descoperirea unui obiect spaţial trans-neptunian mai mare decât Pluto, botezat Eris. O a zecea planetă? Unii aşa au numit-o, dar rezoluţiile adunării IAU au tranşat problema, lăsând Sistemul Solar cu o planetă în minus, în loc să-i adauge una. Eris a fost inclusă şi ea în categoria planetelor pitice, alături de Pluto şi alte câteva obeicte spaţiale mai mici, descoperite anterior sau ulterior, dar care, din ceea ce ştim până acum, se încadrează în definiţia de mai sus (a planetei pitice).

Prin urmare, câte sunt?

La ora actuală, IAU recunoaşte oficial 5 planete pitice, dar se presupune că ar putea exista în Sistemul Solar sute de astfel de obiecte care ar corespunde definiţiei. Astronomul american Mike Brown, de la California Institute of Technology, cel care a descoperit Eris, a publicat în 2011 o listă cu 390 de posibile candidate la statutul de planetă pitică. Rămâne ca studiile viitoare să îmbogăţească (sau dimpotrivă, să reducă - orice e posibil) lista acestor obiecte celeste.

Deocamdată, avem cunoştinţă despre 5: Pluto, Eris, Haumea, Makemake şi Ceres. Toate orbitează la mari distanţe de Soare; sunt nişte mici lumi îngheţate, despre care ştim puţine lucruri, căci sunt tare greu de studiat chiar şi cu tehnologia actuală. 

Cei 5 membri ai „familiei”

Ceres a fost descoperită în 1801; iniţial a fost considerată planetă, apoi reclasificată ca asteroid, pentru ca, în cele din urmă, în 2006, să fie înscrisă de IAU pe lista planetelor pitice. Are un diametru de aproximativ 974 km, este cea mai mică dintre planetele pitice recunoscute azi. Numele de Ceres îi vine de la cel al zeiţei romane a recoltelor.

Pluto a fost descoperită în 1930 şi, timp de 76 de ani, a fost socotită planetă, cea de-a noua planetă a Sistemului Solar. În 2006, a fost reclasificată ca planetă pitică. Este cea de-a doua ca mărime din acest grup, având un diametru de cca. 2306 km. Numele de Pluto este numele roman al unui zeu din mitologia greacă - zeul tărâmurilor subpământene. Planetei pitice Pluto i se cunosc 5 sateliţi naturali: Charon (descoperit în 1978), Nix şi  Hydra (ambii descoperiţi în 2005) şi alţi doi care au denumiri provizorii: S/2011 (134340), sau P4, şi S/2012 (134340) 1, numit şi P5, descoperiţi în 2011 şi, respectiv, 2012.

Haumea a fost descoperită în 2004 şi acceptată de IAU ca planetă pitică în 2008. Are cca. 1300 km în diametru; a fost botezată după Haumea, zeiţa hawaiiană a naşterii.

Makemake, descoperită în 2005, a fost acceptată ca planetă pitică în 2008. Are un diametru de 1350-1500 km; Numele de Makemake este al unei divinităţi (zeu al fertilităţii şi creatorul omenirii) din mitologia populaţiei Rapa Nui, locuitorii de origine polineziană ai Insulei Paştelui. 

Eris, cea mai mare dintre cele 5 planete pitice recunoscute actualmente (cca. 2326 km diametru), a fost descoperită în 2005 şi clasificată drept planetă pitică în 2006. Numele ei vine de la cel al zeiţei Eris din mitologia greacă, zeiţa haosului şi a discordiei. Planeta pitică Eris are - din ceea ce ştim până acum - şi un satelit natural, o mică „lună” botezată Dysnomia. Cu excepţia câtorva comete, Eris şi Dysnomia sunt cele mai îndepărtate obiecte celeste din Sistemul Solar identificate până în prezent.

Pe listele întocmite de diverşi astronomi competenţi în domeniu, liste care cuprind şi alte corpuri cereşti ce ar putea fi planete pitice, se regăsesc, cu frecvenţa cea mai mare, patru astfel de „candidate”, despre care specialişii spun că sunt „aproape sigur” planete pitice: 

Orcus (descoperit în 2004), Quaoar (2002), 2007 OR10 (2007) şi Sedna (2007). Până vom afla ceva mai multe despre ele, rămân candidate şi atât.

În general, despre planetele pitice se cunosc foarte puţine lucruri. Fie pentru că sunt foarte mici, fie pentru că sunt foarte departe de noi, fie din ambele cauze, tehnologia pe care o stăpânim acum nu ne-a permis să le studiem în detaliu. Cu toate acestea, informaţiile, încet-încet, se adună. Când şi când, astronomii mai fac câte o descoperire care aduce date noi despre vreuna dintre cele 5 planete pitice, aşa cum s-a întâmplat foarte recent, când, în urma unor observaţii norocoase, au aflat lucruri noi despre Makemake. Începând din 2015 vom şti şi mai multe, căci NASA a lansat deja două misiuni care vor explora două dintre aceste planete pitice: sonda spaţială Dawn, lansată în 2007, va ajunge la Ceres în 2015 (după ce a explorat în 2011 şi 2012 asteroidul Vesta), iar New Horizons, lansată în 2006, va ajunge, tot în 2015, în preajma lui Pluto. Iar atunci, misterul ce înconjoară planetele pitice se va mai risipi întrucâtva, limpezind imaginea întunecată şi nebuloasă pe care o avem despre aceste îndepărtate lumi de gheaţă.

Cum este alcătuit Pământul?

Multă vreme, concepţia despre un pământ plat a dominat omenirea. 

Vechii chinezi şi-l închipuiau pătrat, în vreme ce europenii preistorici şi-l imaginau sub forma unui disc plutind pe ape, sau înconjurat de apele oceanului, iar cosmologiile antice din India îl descriau ca un grup de patru continente, aşezate ca petalele unei flori în jurul muntelui mitic Meru. Într-o epocă în care transportul era lent şi dificil, iar viaţa scurtă şi plină de primejdii, călătoriile nu puteau fi atât de lungi încât să producă sugestii şi să aducă dovezi asupra sfericităţii Pământului. Instrumentele de observaţie şi măsură nu erau nici ele în stare de prea multe; prin urmare, pe baza experienţei individuale, cel mai uşor era pentru oameni să-şi imagineze Pământul ca fiind o uriaşă întindere plană. O astfel de concepţie aducea după sine şi necesitatea de a imagina nişte limite ale acestei întinderi, de unde conceptul de „margine a lumii” sau marginea Pământului. Oamenii din vechime îşi imaginau fie că, undeva, Pământul plat se întâlneşte cu cerul (închipuit ca un castron aşezat peste Pământ, o boltă solidă, de unde şi numele de firmament), fie că dincolo de uscat se găseşte o apă foarte mare, iar dincolo de ea, există un loc unde Pământul se sfârşeşte, iar apele se prăvălesc într-un hău fără fund.

Însă, contrar a ceea cred mulţi, ideea sfericităţii Pământului nu e o invenţie ce datează de doar câteva secole. Cel puţin în mediile ştiiniţifice, ideea a început să circule în urmă cu peste 2 milenii. Aşa că ideea că, în epoca marilor descoperiri geografice, mai toţi europenii, chiar şi cei învăţaţi, credeau că Pământul e plat este eronată. Desigur, existau nişte diferenţe: ce credeau persoanele ce beneficiaseră de oarece educaţie şi ce credea marea masă de oameni ignoranţi erau lucruri diferite; aşa se face că, deşi mulţi cărturari antici şi medievali, precum şi membrii elitelor sociale aveau în minte conceptul unui Pământ rotund, destui dintre oamenii obişnuiţi - dacă îşi puneau cumva problema - continuau să creadă în existenţa Pământului plat, de pe care, dacă ai fost nepermis de îndrăzneţ şi te-ai aventurat prea departe, ai fi putut cădea, pierzându-te în ceva ce acei oameni nici nu izbuteau măcar să-şi închipuie prea bine. 

Oricum, însă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., cred unii oameni de ştiinţă, Pitagora avansa ideea unui Pământ sferic, aşa cum făcea şi Parmenide, în secolul al V-lea î.e.n., iar în jurul anului 330 î.e.n., Aristotel, cea mai credibilă voce ştiinţifică a Antichităţii, susţinea şi el că Pământul este rotund.

De-a lungul Antichităţii, această concepţie a continuat să capete greutate. Geograful, astronomul şi matematicianul antic Ptolemeu din Alexandria (circa 87 - 165 e.n.) şi-a trasat hărţile luând în considerare existenţa unui Pământ cu suprafaţa curbă.

Dar lupta de idei a continuat şi ea. În primele secole ale erei noastre, teologii creştini aveau vederi împărţite: unii erau convinşi de sfericitatea Pământului, în vreme ce alţii, intepretând literal Scripturile, şi-l imaginau plat, plutind pe ape, întreg ansamblul - Pământ şi ape - fiind adăpostit sub firmament.

În Evul Mediu, numeroase scrieri şi ilustraţii dovedesc faptul că sfericitatea Pământului era o idee larg acceptată, printre apărătorii ei numărându-se inclusiv mulţi oameni ai bisericii. (Asta arată că ideea, foarte răspândită, conform căreia Evul Mediu ar fi fost o perioadă „întunecată”, dominată de ignoranţă oarbă şi regres al cunoaşterii, este o prejudecată.)

Instrumentele de măsură medievale şi renascentiste, aşa primitive cum ne par nouă acum, aduseseră totuşi destule date pentru a sprijini teoria formei sferice a Terrei, iar în cele din urmă, călătoria lui Fernando Magellan (1519-1521) a furnizat dovada practică a faptului că Pământul e rotund. Începând de atunci, sfericitatea Terrei a devenit o idee aproape unanim acceptată, excepţiile fiind foarte puţine (chiar dacă mai există şi în ziua de azi.)

Pentru a fi cât mai precişi, trebuie spus că forma Pământului nu e perfect sferică, ci doar aproximativ sferică; planeta noastră e uşor turtită pe direcţia polilor şi niţel mai „umflată” la Ecuator. Măsurători realizate în 2003 arată că raza Pământului la poli ar fi de cca. 6.357 km, iar cea de la Ecuator - de aproximativ 6.378 km.

Trebuie spus că „silueta” Pământului este încă subiect de dispute între oamenii de ştiinţă, unii tratându-l drept un elipsoid (ca o minge pe care am turti-o apăsând-o între palme, sus şi jos), alţii considerând că ar avea o oarecare formă de „pară” (mă rog, e un fel de-a spune), cu emisfera sudică mai voluminoasă decât cea nordică (asta prin analogie cu silueta umană numită aşa, mai voluminoasă în partea de jos a corpului). Se iau în considerare diferite „siluete” şi diferite forme ale suprafeţei, în funcţie de domeniul de studiu; pe măsură ce vom învăţa mai multe despre forma şi dimensiunile Pământului, cu o contribuţie hotărâtoare din partea sateliţilor, probabil concepţiile se vor armoniza.

Dar ce se află dincolo de forma exterioară?

Terra e alcătuită... cam ca o ceapă - din straturi concentrice. Unele sunt solide, altele fluide.

La exterior se găseşte crusta sau scoarţa terestră, solidă, ce alcătuieşte atât uscatul, cât şi fundul mărilor şi al oceanelor. Grosimea ei variază între 5 şi 70 km, scoarţa fiind mai subţire pe fundul oceanelor şi mult mai groasă în zonele de uscat. Compoziţia scoarţei în zonele marine este şi ea oarecum diferită de cea din regiunile de uscat: în scoarţa subţire (dar mai densă) a planşeului marin predomină silicaţii de fier şi magneziu, în vreme ce scoarţa groasă a uscatului e alcătuită în proporţie mai mare din silicaţi de sodiu, potasiu şi aluminiu.

Scoarţa s-a format devreme în evoluţia planetei şi continuă să se structureze. Multe dintre rocile din scoarţă s-au format abia în ultima sută de milioane de ani, dar cele mai vechi granule minerale analizate până acum au vârsta de 4,4 miliarde de ani, planeta însăşi având, după datele pe care le cunoaştem până acum, 4,5 miliarde de ani vechime.

Stratul următor, cel mai gros, al „cepei” noastre de dimensiuni planetare este mantaua, care se întinde până la 2.890 km adîncime. Este alcătuită predominant din roci pe bază de silicaţi, avînd un conţinut de fier şi magneziu mai ridicat decât al scoarţei. 

Datorită temperaturilor mari din acest strat al Pământului, rocile formează o „topitură” foarte vâscoasă, dar gradul de  viscozitate diferă: stratul superior al mantalei este mai rigid şi, împreună cu crusta de deasupra, formează litosfera, împărţită în 7 sau 8 plăci tectonice majore, care plutesc pe stratul inferior al mantalei, mai puţin vâscos, în care există o mişcare de curgere plastică. Dinamica acestui strat al globului terestru - mantaua - este implicată în fenomene precum vulcanismul şi seismicitatea, care au influenţat profund relieful suprafeţei şi evoluţia vieţii pe Terra.

Calculele arată că densitatea medie a Pământului este de 5,515 kg/mc. Însă densitatea medie a materiei prezente la suprafaţă e de numai 3,000 kg/mc, ceea ce sugerează că în interiorul planetei ar exista elemente mai grele, care contribuie la creşterea densităţii medii a Terrei în general. Studiile de seismologie confirmă faptul că în mijlocul globului terestru se găseşte un nucleu alcătuit din elemente cu densitate mai mare.

Astfel, în centrul Pământului există un „miez”, un nucleu, care nu este în întregime lichid, topit, cum cred mulţi, ci este alcătuit din două părţi: un strat extern, aşa-zisul nucleul exterior, lichid, şi unnucleu interior (da, ştiu că sună cam pleonastic), solid. 

Nucleul exterior este alcătuit predominant din metale precum fier şi nichel, aflate în stare topită datorită combinaţiei între temperaturile mari (4.400 - 6.100 grade Celsius) şi presiunea relativ mică. Turbulenţele (vârtejurile) din amestecul lichid de metale topite au un rol important în generarea şi menţinerea câmpului magnetic al Terrei. Fără câmpul său magnetic, Pământul ar fi o planetă cu totul altfel decât o cunoaştem noi. Multe fenomene naturale ar fi altfel decât sunt acum; cât despre viaţă, nici nu ştim dacă ar mai exista. Câmpul magnetic terestru, între altele, ne protejează de efectele nocive ale vânturilor solare - valuri de particule încărcate electric, emise de Soare, pe care câmpul magnetic al Terrei le respinge.Îîn lipsa acestui ecran invizibil de protecţie, una dintre consecinţe ar fi probabil dispariţia atmosferei terestre, care s-ar disipa încet-încet, lăsînd planeta lipsită de stratul ei vital de aer. Unii oameni de ştiinţă au emis ipoteza că un astfel de fenomen s-ar fi petrecut pe Marte, ducând la împrăştierea atmosferei marţiene şi transformând astfel  Marte într-o planetă lipsită de viaţă.

În centrul Pământului se găseşte nucleul interior, cu o compoziţie similară cu cea a nucleului exterior şi totuşi fundamental diferit: el este solid. Cum se face că, deşi au compoziţii similare, nucleul interior şi cel exterior au totuşi stări atât de diferite? Explicaţia ţine de condiţiile specifice care se modifică odată cu adâncimea: spre deosebire de nucleul exterior, nucleul interior este supus unor presiuni foarte mari, la care temperatura de topire a fierului creşte dramatic. Prin urmare, în ciuda temperaturilor ridicate (cca. 5.430 grade Celsius) metalele din nucleul intern nu se pot topi, din cauza presiunii enorme . Ideea că Pământul are un miez solid a fost lansată în 1936 şi confirmată  abia în 1971.

Aşadar, nucleul interior este alcătuit, predominant, dintr-un aliaj solid de fier şi nichel cunoscut sun numele de Nife. Densitatea nucleului interior este însă mai mare decât a fierului sau a nichelului pur, ceea ce a condus la concluzia că în compoziţia lui ar intra şi aur, platină şi alte metale cu densitate mare.

Temperatura nucleului interior scade cu cca. 100 de grade Celsius la fiecare miliard de ani. Datorită acestei răciri, la graniţa dintre nuceleul intern solid şi cel extern lichid se produce permanent solificarea unui strat subţire de materie, care se depune în jurul nucleului intern. Şi astfel nucleul intern al Pământului creşte întruna, cu aproximativ 1 mm pe an.

Acesta este, aşadar, modelul curent al structurii Pământului, model elaborat pe baza unui număr foarte mare de studii ştiinţifice şi acceptat de majoritatea oamenilor de ştiinţă, ca şi de marele public. Datele care au stat la baza elaborării acestui model au fost furnizate în special de studiul gravitaţiei şi cel al undelor seismice, precum şi de numeroasele observaţii făcute cu ocazia misiunilor spaţiale.

Dar nu înseamnă că nu există şi concepte alternative, chiar în vremurile moderne. Astfel, există încă persoane care cred şi susţin că Pământul este plat, bazându-se în general pe intepretări ale unor texte religioase. 

În 1849, în plină revoluţie industrială, scriitorul englez Samuel Rowbotham (1816–1885) a publicat, sub pseudonimul "Parallax", un text numit Zetetic Astronomy, în care aducea argumente în favoarea formei plate a Pământului (susţinând că încercase să măsoare curbura unor întinderi de apă de-a lungul unui şanţ cu apă foarte lung), iar mai apoi un altul numit The inconsistency of Modern Astronomy and its Opposition to the Scripture. 

Mai existau şi alţii cu aceleaşi vederi; ca dovadă, în 1883 a fost înfiinţată Societatea Zetetică, foarte zeloasă în încercările ei de a demonstra că sfericitatea Pământului ar fi o idee absurdă.

În 1956 a fost fondată International Flat Earth Research Society, mai cunoscută suin numele de Flat Earth Society, descrisă drrept descedenta directă a Societăţii Universale Zetetice. Însă credibilitatea celor ce susţineau că Pământul e plat a scăzut mult odată cu îndesirea misiunilor de explorare a spaţiului cosmic, în cursul cărora erau realizate observaţii şi erau adunate date care întăreau tot mai mult teoria sfericităţii planetei noastre.

Şi totuşi, încă mai există adepţi ai viziunii Pământului plat. „Cartierul lor general” este în prezent unwebsite înfiinţat în 2004, al cărui fondator, Daniel Shenton, continuă să susţină că, până în prezent, nimeni nu a demonstrat clar că Pământul n-ar fi plat.