Misterele Lumii: Insula Paștelui

Istoria insulei Rapa Nui este frământată și controversată. Locuitorii săi au îndurat în decursul vremii perioade de foamete,epidemii, războaie civile, raiduri ale căutătorilor de sclavi, colonialism, despădurire aproape totală, declin demografic în câteva rânduri. Cu toate acestea, pascuanii au lăsat o moștenire culturală care le-a adus o faimă invers proporțională cu numărul lor.

Ahu Tongariki în apropiere de Rano Raraku, 15 moai ahu dezgropate și restaurate în 1990

Multă vreme s-a considerat că insula a fost populată pentru prima dată în anii 300-400 era noastră, cam în aceiași perioadă în care oamenii au ajuns în Hawai. Datări recente prin metoda C14 (carbon radioactiv) au împins perioadele de colonizare din aproape întreaga Polinezie cu câteva secole mai târziu. Astfel acum este acceptat că primii coloniști ai insulei au sosit aici undeva între 700 și 1100 era noastră. Conform tradiției orale, prima așezare umană a fost ridicată lângă plaja Anakena. Într-un studiu recent, realizat de arheologii Terry Hunt și Carl Lipo, se susține următoare idee: „Datările prin radiocarbon pentru cele mai timpurii straturi arheologice la Anakena conduc la concluzia că insula a fost colonizată relativ târziu, în jurul anului 1200. Impactul ecologic major asupra mediului precum și ridicarea statuilor monumentale au început foarte repede după ce insula a fost populată”.^[14] Jared Diamond precizează în cartea sa „Collapse - How Societies Choose to Fail or Succeed” (2004) că zona plajei Anakena este locul de debarcare care oferă cel mai bun adăpost împotriva valurilor plus un loc ideal pentru ridicarea canoelor pe uscat sau lansarea acestora la apă, prin urmare, pare extrem de probabil ca primii coloniști să întemeieze aici o așezare. Aceste afirmații contrazic alte date arheologice care, tot prin metoda de datare cu C14, au arătat că alte situri preced colonizarea de la Anakena cu mulți ani, mai ale la Tahai, unbde viețuirea umană pare a fi cu câteva sute de ani mai timpurie decât la Anakena. Insula a fost, cel mai probabil, populată de către polinezieni care au ajuns acolo pe canoe sau catamarane. Acești navigatori au pornit fie din Insulele Marchize (la 3200 kilometri distanță) fie din Insulele Gambier (insula Mangareva, aflată la 2600 kilometri distanță). Atunci când căpitanul Cook a vizitat insula, unul dintre membrii echipajului său, care era polinezian din Bora Bora, a fost capabil să comunice cu locuitorii insulei. Limba cea mai asemănătoare cu pascuana este mangarevana: între cele două limbi se remarcă o similitudine de 80% în ceea ce privește vocabularul acestora. În 1999 a fost realizată o călătorie cu ambarcațiuni polineziene din insula Mangareva spre Insula Paștelui. Călătoria a durat 19 zile. ^[15]

Conform tradițiilor orale consemnate de către misionari în anii 60 ai secolului XIX, la început exista pe insulă un sistem de clase foarte clar delimitate, având în frunte un „ariki” (marele șef) investit cu puteri depline peste celelalte nouă clanuri care erau conduse, fiecare, de către un alt șef. „Ariki” era cel mai în vârstă descendent direct al lui Hotu Matua, legendarul „descălecător”. Cel mai vizibil element al culturii pascuane este producția masivelor Moai, statui din rocă vulcanică a căror masă poate ajunge la sute de tone, și care reprezentau înaintașii zeificați ai locuitorilor insulei. Se credea că între cei vii și cei morți exista o legătură simbiotică prin care înaintașii asigurau celor vii tot ceea ce aceștia aveau nevoie (sănătate, recolte bogate, fertilitatea turmelor, noroc, etc.) iar aceștia din urmă, prin ofrandele lor, asigurau morților un loc mai bun în lumea spiritelor. Majoritatea așezărilor se regăsește în apropierea coastelor iar statuile Moai sunt înșirate la fel, pe toată întinderea coastelor insulei, cu fața spre interior, supraveghînd urmașii și cu spatele spre lumea spiritelor din ocean.

Pe măsură ce insula s-a suprapopulat iar resursele au scăzut, războinicii „Matatoa” au început să capete o influență din ce în ce mai mare. Astfel, cultul strămoșilor a decăzut și a făcut loc unei noi credințe: cultul Omului Pasăre care păstra conceptul inițial de legătură între cei vii și cei morți, dar această legătură nu mai era realizată prin statui ci prin intermediul unui ales dintre cei vii. Reprezentantul celor vii îm relația cu lumea morților era ales în cadrul unei competiții în care zeul Makemake (creatorul oamenilor) juca un rol important. Această competiție presupunea ca pretendenții la titlul de om pasăre să înoate până la Motu Nui (o insuliță învecinată aflată la circa un kilometru de coastele Insulei Paștelui), prin apa infestată de rechini, și să revină de acolo cu un ou de pasăre și purificat spiritual. Katherine Routhledge (care a strâns în mod sistematic tradițiile insulei în decursul expediției sale din 1919) a arătat că întrecerea sau competiția prin care era desemnat omul pasăre (în limba rapanui: tangata manu) a început în jurul anului 1760, după ce primii europeni au vizitat insula, și s-a încheiat în 1878 odată cu ridicarea primei biserici de către misionarii catolici. Petroglifele reprezentând Oamenii Păsări din Insula Paștelui sunt identice cu petroglifele din Hawai, ceea ce indică faptul că primii coloniști au adus cu ei conceptul de om pasăre, dar competiția este singulară și o invenție târzie a pascuanilor.

Mărturiile europenilor care au vizitat insula între 1722 și 1770 menționează statuile, dar expediția lui Cook (1774) a consemnat faptul că unele statui zăceau trântite cu fața la pământ, răsturnate în decursul războaielor.

Insulița Motu Nui, componentă a ceremoniei cultului Omului Pasăre

Conform lui Diamond precum și a versiunii istorice a lui Heyerdahl, huri mo'ai - adică „răsturnarea statuilor” a continuat până în 1830, ca o consecință a războaielor civile. În 1838, singurele statui nerăsturnate se aflau pe pantele de la Rano Raraku și Hoa Hakananai'a (la Orongo, în sudul insulei) precum și pe Ariki Paro din Ahu Te Pito Kura (în nordul insulei). Oricum, există foarte puține indicii arheologice care să susțină ideea unui colaps al societății pascuane anterior venirii europenilor. De fapt, patologia osoasă și datele osteometrice colectate de la rămășițele umane anterioare venirii europenilor sugerează faptul că foarte puțini pascuani au avut parte de morți violente (Owsley et al., 1994).

Primul contact al europenilor cu Insula Paștelui s-a petrecut pe data de 5 aprilie, în duminica paștelui din anul 1722, atunci când navigatorul olandez Jacob Roggeveen a ajuns pe insulă. Popasul expediției conduse de Roggeveen a durat o săptămână, timp în care au fost culese primele date despre locuitori. Astfe, Roggeven estima numărul acestora între 2000 și 3000. Oricum, numărul putea fi mult mai mare având în vedere faptul că o parte dintre pascuani, speriați ca urmare a unui incident în care echipajul lui Roggeveen a deschis focul asupra locuitorilor, au preferat să se ascundă. Următorul contact cu europenii s-a petrecut în anul 1770, la 15 noiembrie, atunci când două corăbii spaniole, San Lorenzo și Santa Rosalia, au acostat la țărmul insulei. Vizitatorii din 1770 au menționat faptul că insula era necultivată pe largi suprafețe iar litoralul era plin de siluetele statuilor. Patru ani mai târziu, în 1774, exploratorul britanic James Cook ajunge pe Rapa Nui. Consemnările acestuia menționează statuile ca fiind în paragină iar câteva chiar trântite la pământ. În 1825, nava britanică Blossom ajunge la țărmul insulei. Rapoartele acestei expediții relatează că nici o statuie nu era în picioare în locurile pe care englezii le-au vizitat. Au existat mai multe încercări de debarcare pe insulă în decursul secolului XIX, dar lucuitorii acesteia au fost extrem de ostili la orice încercare de debarcare. Prin urmare, există foarte puține mărturii anterioare anului 1860.

O serie de evenimente devastatoare au dus apoi la deportarea sau la exterminarea aproape integrală a populației Insulei Paștelui. Astfel, în 1862 insula a cunoscut un raid al negustorilor peruvieni de sclavi. Răpirile au continuat timp de câteva luni, timp în care au fost capturați sau uciși circa 1500 de oameni, bărbați și femei, ceea ce reprezenta un procent însemnat din numărul total de locuitori. Printre locuitorii notabili care au fost capturați se regăsea și conducătorul suprem al insulei precum și moștenitorii săi, dar și pe cei care erau capabili să scrie și să citească inscripțiile rongorongo, singurele dovezi ale unei scrieri polineziene descoperite până acum. Atunci când traficanții de sclavi au fost obligați să-i repatrieze pe polinezienii răpiți dintr-o serie de insule din Pacific, au debarcat cu bună știință și purtători de variolă, fapt care a condus la o epidemie devastatoare ce s-a răspândit din Insula Paștelui până în Insulele Marchize. Populația pascuană s-a redus atât de mult încât morții nici nu mai erau îngropați. Tuberculoza, adusă pentru prima dată de către vânătorii de balene la mijlocul secolului XIX, făcuse deja primele victime atunci când o nouă epidemie a fost declanșată, involuntar, de către Eugene Eyraud, primul misionar creștin care a și murit, de altfel, de tuberculoză în 1867. În urma noului val de îmbolnăviri, un sfert din populația insulei a dispărut. În anii care au urmat, marii crecători de oi și misionarii au început să cumpere pământul care prisosea în urma reducerii populației, ceea ce a condus mai târziu la aprige confruntări între aceștia.

„Regina mamă” Koreto împreună cu fiicele sale: „Regina” Caroline și Harriette în 1877

Jean-Baptiste Dutrou-Bornier a cumpărat întreaga insulă mai puțin pământurile misionarilor de la Hanga Roa și a strămutat câteva sute de pascuani în Tahiti ca muncitori în slujba susținătorilor săi. În 1871 misionarii, aflați în conflict cu Dutrou-Bornier, au evacuat întreaga populație a insulei, mai puțin 171 de locuitori, în Insulele Gambier. ^[16] Din cei 171 de nativi rămași pe loc, majoritatea era compusă din bătrâni. Șase ani mai târziu, în 1877, mai existau doar 111 pascuani pe insulă iar dintre aceștia doar 36 au avut urmași.^[17] Din acest moment populația insulei a cunoscut o creștere constantă. Dar, cu un procent de 97% dintre locuitori dispăruți într-un răstimp relativ scurt, aproape întreaga moștenire culturală a insulei s-a pierdut.

Insula Paștelui a fost anexată de către Chile pe data de 8 septembrie 1888 de către Policarpo Toro, prin „Tratatul de Anexare al Insulei” (Tratado de Anexión de la isla). Actul a fost semnat de către Toro, reprezentând guvernul chilian, și de către Atamu Tekena, desemnat ca „Rege” al Insulei Paștelui de către guvernul chilian. Unii dintre pascuani contestă, astăzi, validitatea acestui act.

Până în anii 60 ai secolului XX, pascuanii au fost forțați să locuiască în Hanga Roa în vreme ce restul insulei era închiriată de către Williamson-Balfour Company și folosită ca saivan și fermă pentru oi (până în 1953). ^[18] The island was then managed by the Chilean Navy until 1966, at which point the island was reopened in its entirety. In 1966, the Rapanui were given Chilean citizenship.^[19]

În 2007, pe data de 30 iulie, o reformă constituțională a atribuit Insulei Paștelui și insulei Juan Fernández (cunoscută și sub numele de insula lui Robinson Crusoe) statutul deteritorii speciale ale statului Chile. Până la adoptarea unei carte speciale care să consfionțească acest lucru, insula va fi guvernată ca provincie a regiunii Valparaiso